Se intampla cateodata sa te prinda inserarea strabatatand kilometrii intregi. Prin ploaie, prin frig, cu vantul aspru batand in obraz. O batista alba iti panseaza narile, insa ochii raman descoperiti si arsi. Cu toate astea, nu simti nimici. Mergi distante intregi, dar de fapt nu esti acolo. Te gandesti atat de intens la cu totul altceva incat devii indiferent fata de toate lucrurile lumesti, vulgare si dureroase care ti se intampla pe masura ce progresezi pe acele drumuri pavate.

Exista un moment in tot acest pelerinaj al tau in care esti distras. E momentul in care traversezi aiurea, fara sa tii cont de traficul poluat al marelui oras. E momentul in care doua lumini orbitoare fac pupilele sa ti se contracte si sa ridici instinctiv bratul in dreptul fetei pentru a te apara. Si fiindca acest moment e asa brusc, te pierzi. Mintea ti se blocheaza si nu mai face legaturile potrivite intre viteza, distanta parcursa si timp. Si stai pe loc asteptand o rezolvare de la cele doua lumini care se apropie tot mai repede pana cand …

Te nasti curat si nestiutor. Habar n-ai ce te asteapta, cata tristete, rautate si noroi. Si asta faci o viata intreaga. Inoti prin noroi, incercand sa gasesti o ancora care sa se ridice si sa te duca pe un vas deasupra marii intinate.

Tragi de tine si dai tot ce poti ca lucrurile sa se intample. Asa cum vor altii. Asa cum vrei tu. Mai e relevant sa te gandesti care e persoana ce decide? Ziua de maine nu e ziua de maine, e doar un alt pas intr-un proces. Un proces care necesita sacrificii. Sacrificiul tau, a integritatii, a mintii tale.

Gandindu-te la oranduirea lucrurilor nu se poate intampla sa nu fii macar abatut, daca nu deprimat de-a binelea. Nimeni nu te-a pregatit din timp pentru toata durerea care vine si tot vine. Te-ai nascut cu promisiunea unei vieti idilice si traiesti cu promisiunea unei scapari improbabile din capcana intinsa initial.

Cu toate astea, cateodata se intampla si miracole.

Trei pisici negre stau in fata blocului tau, precum ciupercile crescute dupa ploaie. Nu stii de unde au aparut, nu stii ce cauta acolo, pur si simplu exista in acel moment si timp. Mici, imblanite si negre. In fata ochilor tai.

Negura zilelor proprii e strabatuta de un zambet.

Nu e asta un miracol? Trei fiinte aparent atat de nesemnificative care reusesc sa patrunda dincolo de masca de nori cu care iti acoperi chipul? Si pe care le vei tine minte tocmai pentru acest lucru.

… nu mai conteaza. Zambesti! Ti-ai amintit ceva placut. Ceva intamplat in viata ta care ti-a oferit o satisfactie mai mare si mai pura decat lumescul palpabil.

Cine spune ca miracolele nu se intampla?

Cele doua lumini au disparut demult, iar tu esti iar pe drumul pavat, la siguranta, in ploaie, vant  si noroi. O batista alba iti panseaza narile, iar ochii iti sunt arsi. Cu toate astea ai uitat tot ce te gandeai. Toata intensitatea tenebroasa a pierit si a lasat locul unui inceput de zambet si a unui mugure de speranta.

Si asa, pornesti la drum din nou.

Va rezum: n-am scris fiindca n-am avut chef, fiindca n-am avut timp, fiindca n-am avut inspiratie.

Acum tre sa scriu! De ce? Fiindca in prezent propozitiile de mai sus se pun la rand in fata unui ghiseu unde scrie: Negatie sau … Negatorie. Incep sa am si chef si timp si inspiratie. Dar, cate putin din fiecare fiindca, dupa cum v-am invatat, bucuriile prea mari sunt greu de suportat.

Si, incep cu ce-mi place mai mult: filmele!

Toamna asta cred ca aveti ce sa vedeti, in materie de filme. Daca vreti sa va speriati rau de tot, incercati Paranormal Activity, daca vreti sa radeti bine, Amintiri din epoca de aur 1 sau 2, iar daca vreti sa vedeti un film mai atmosferic, uitati-va la Moon.

Si o sa ma opresc asupra ultimei pelicule. Fara sa fac prea mare valva, filmul asta a crescut in ochii mei prin simplul motiv ca are un soundtrack genial. Si, ca toate lucrurile “briliante” de pe lumea asta, muzica ambientala nu numai ca se potriveste de minune ideii filmului si o potenteaza, dar este si foarte “usor” si putin pretentios. La fel ca si la Revolutionary Road, OST-ul de la Moon (realizat de Clint Mansell) e compus dintr-o piesa principala (formata din cateva note muzicale repetate si iar repetate) atat de atmosferice, incat iti vine sa le tot asculti.

Soundtrack-ul are un aer misterios si singuratic. E ceva din cantecul principal care duce cu gandul la solitudine, la o conditie umana izolata de tot restul lumii, iar lucrul asta se potriveste perfect cu ideea filmului.

Pentru unii, Moon ar parea foarte plictisitor. E adevarat, nu se intampla mare lucru in pelicula asta. Ba din contra, se prezinta o actiune care constituie intriga si mai apoi, rezolvarea consta in repetarea actiunii (scuzati limbajul dar nu vreau sa va stric surpriza). Atata tot! Moon exceleaza prin faptul ca e vorba, la fel ca in unele filme cu Will Smith, de un “one man show”. Sam Rockwell e grozav in rolul astronautului singuratic, iar robotelul Gerty, cu vocea lui Kevin Spacey in “ajutor” fac senzatie.

Sa va zic sincer, mi-a placut pelicula. Moon nu e un film care se vrea sa fie pretentios si nici plictisitor. E ceva atmosferic, usor de digerat si care va da putin de gandit. Are in spate o idee nu prea originala, dar bine executata si o viata de om care se zbate vizibil intr-un rol dilematic.

Va pun un trailer la sfarsit si inchei cu promisiunea unor posturi din ce in ce mai dese si mai interesante! Voie buna!

Am inceput de ieri filmul intitulat “Magnolia”. Pelicula dateaza din 99, are un cast destul de bun, o droaie de povesti si sentimente apropiate celor din mult “iubitul” Requiem for a dream.

La inceput am fost putin uimit de haosul care domnea si care dicta inlantuirea scenelor. Fara nici o pauza, prin fata ochilor mi se perindau povesti ale unor personaje inca necunoscute si, la prima vedere, foarte pestrite. Dupa prima jumatate de film am ajuns sa zic: mi se pare ca nu e prea bun. Insa am continuat, pana am ajuns la finalul celor 3 ore de “magnolii”.

Ce am inteles?

Asa cum bine zicea un anonim pe forumul de pe imdb, “shit happens”.

Cu toate astea, filozofia filmului, desi putin deplasata, in ochii mei, reuseste sa impresionez:

Totul incepe prin prezentarea unor coincidente uimitoare (si tragice as adauga), urmate de mesajul: these things happen. La fel si in finalul povestii spuse pe parcursul celor 3 ore; n-am inteles exact de ce, dar (fara sa va zic nimic care sa strice experienta) veti asista la o scena rupta parca din alta lume – un fel de deux ex machina care aparent nu salveaza pe nimeni, dar totusi schimba cursul unor actiuni si influenteaza personajele.

Cu toate astea, filmul are o varietate de alte teme pe parcursul sau. Ma voi opri putin la cea a relatiilor.

Pelicula ne prezinta un personaj infumurat, interpretat de Tom Cruise care “preda” studentilor sai cum sa fie “barbati adevarati”. “Respect the cock”, e expresia cu care isi incepe Tom cursul. Cu ajutorul acestor lectii, fiecare “mascul” va invata cum sa nu respecte persoana cu care isi imparte patul, cum sa o vada ca pe o bucata de carne, cum sa se prefaca si cum sa “fie in control”. Un fel de “brainwashing” ce te face “cocalar” sau poate chiar mai rau decat atat.

Sa va spun sincer, am fost socat de scenele cu acest curs. Cu toate astea, analizate cum trebuie, fiecare dintre invatamintele lui Tom sunt extrase din situatii reale, veridice. Insa adevarul sau e deformat. Relatia e privita ca o continua batalie, masculul ataca femela, femela ataca masculul; iar cand au chef amandoi, se mai harjonesc. Interesant e si faptul ca pana in final, am impresia ca nici macar personajul interpretat de Tom Cruise nu crede in lucrurile pe care le preda si ca, de fapt, ele reprezinta expresia unei traume proprii rezumate destul de simplu in: “like father, like son”.

Alaturi de tema asta, mai puteti savura si idei legate de viata/moarte/regret, bunatate, droguri si dependenta, genialitate si circ si multe altele.

Eu va recomand filmul, desi nu pot sa zic ca are o executie chiar “clara” a mesajului. Cu toate astea, se pot trage cateva invataminte bune din el. Si soundtrackul, merge de minune.

Voie buna!

Picăturile de ploaie îi atingeau în treacăt buzele roşii, în drumul lor către băltoaca formată pe bucata de pământ din faţa peronului. Domnişoara cu ochii verzi stătea neclintită în faţa acestor intemperii. Nu ezita, nu se ferea, nu închidea ochii. Lăsa furtuna să o învaluie. O accepta. Gândurile îi erau în altă parte. Spiritul îi părăsise corpul plăpând, îl abandonase pe un peron umed si dărăpănat.

[...]

Îi auzea vocea atât de clară, deşi trecuseră mai bine de 3 ani.

- Dacă vei alege calea asta, nu îţi voi putea fi alături, ştii bine! rostea el cu o voce vibrantă, încărcată de regret.

- Ştiu, răspunse scurt domnişoara cu ochii verzi, privind în pământ.

- Mă întreb dacă are să-ţi fie dor de mine…

- Nu! hotărî ea în acel moment, deşi în fiinţa ei zăbovise până atunci cel mai sincer acord.

3 ani. Şi acele locuri rămăseseră la fel. Acelaşi peron galben, erodat de prea multe ploi, aceleaşi streaşine gâlgâind cu apă, aceleaşi şine ruginite. Totul rămăsese la fel ca în ziua în care plecase.

[...]

Acum, stătea în acelaşi loc ca şi atunci. Ploaia îi bătea obrajii îmbujorându-i. Nu simţea regrete. Doar că se întreba şi acum, ca şi atunci, dacă a făcut alegerea potrivită. Dacă “trenul speranţei”, aşa cum îl numeau în glumă localnicii era cu adevarat ceea ce îşi dorise.

[...]

Gândurile îi fură tulburate pentru câteva momente. În dreapta sa, la o distanţă nu prea mare observă un nor de fum alb, înnecăcios, care acoperea chipul unui bărbat rezemat de unul din zidurile dărăpănate, construite cu tradiţionala cărămidă roşie. Privi o clipă cu coada ochiului în acel loc, însă fumul se dovedi a fi prea dens pentru a dezvălui identitatea necunoscutului cu care împărţea peronul.

Vântul i se strecură încet prin hainele şi aşa subţiri, dându-i o senzaţie de disconfort. Şira spinării îi era chinuită de fiori reci, iar muşchii uzi se încordau anevoie. Spre deosebire de tot ceea ce era în jurul ei, domnişoara cu ochii verzi se vedea iremediabil schimbată. Altă dată ar fi alergat cu mâinile sale la adăpostul mâinilor lui, lăsând fiecare strop de apă să se evapore de pe trupul ei cald.

[...]

Din depărtare se auzi sunetul ţipător al trenului. Înnecată în abur, gigantica maşinărie se deplasa greoi, rotind ritmic din membrele sale metalice.

La vederea tuturor acelor oameni, domnişoara cu ochii verzi şi buze roşii se pierdu. Vâlva creată de puzderia de necunoscuţi o debusolă complet şi îi dădu un sentiment de repulsie. În rândul lor, se simţea consumată de un vierme ascuns. Nu îşi dădea seama de ce nu poate recunoaşte nici un chip, de ce toate hainele lor plouate parcă arătau la fel. Într-un gest necumpătat, decise să-i sfideze, aşa că îşi luă valiza în mână, cu o sprinteneală bruscă şi coborâ de pe peron.

[...]

Clipele se dilatară. Ploaia începu să cadă mai încet, iar domnişoara cu ochii verzi îşi alese calea: întoarse piciorul apăsându-l în pietriş şi porni cu vehemenţă în partea opusă, fără să privească înapoi.

Singurul lucru care o făcu să tresare fură câteva vorbe care sunau altfel decât zumzetul mulţimii:

- Domnişoară, trenul merge în cealaltă direcţie!

[...]

O ceaţă densă îl despărţea pe Pierre de ce era dincolo de acea gară îmbibată cu apă. Ceva din fiinţa lui îl împingea să o urmărească. Ajungând în dreptul unor lanuri de grâu înnegrit, tresări, căci spicele de la margine erau acoperite de o batistă atât de familiară care avea cusută caligrafic iniţiala S.

A fost odata ca niciodata un maestru si ucenicul sau.

Inca din pruncie, maestrul nostru avea un cadou de pret pe care il tinea cu mandrie pe cel din frunte raft al gospodariei sale. Fusese primit de la celalalt maestru, cel batran, care acum isi odihneste sufletul undeva prin eter.

De fiecare data cand maestrul vorbea ucenicului despre acest cadou, acesta din urma facea niste ochii  mari precum bulbii de ceapa si sorbea cu nesat din cuvintele intelepte ale mentorului sau. Si-ar fi dorit ca intr-o zi, sa primeasca si el cadoul, precum s-a intamplat si inaintea sa. Si-ar fi dorit sa-l merite, sa-l castige si sa-l faca mandru pe maestrul sau prin asta.

Insa cu fiecare poveste a maestrului, se mai aduna un strop de negreala si regret in inima ucenicului caci intotdeauna i se reamintea ca inca nu este gata pentru a intelege cu adevarat semnificatia acelui cadou.

Asa ca, intr-o zi cand mentorul sau era plecat cu alte treburi, nemairabdand atatea umilinte si amanari, ucenicul agil isi construi o scara de scaune si ajunse pana la cadoul mult dorit. Insa chiar in momentul in care acesta isi punea mainile murdare pe prada, maestrul intra in odaia sa. Surprinzand fapta, privirea acestuia se intrista amarnic,insa doar pentru o secunda. Se apropie de ucenic, il mangaie pe cap si ii spuse: Ia-l, e al tau acum! Foloseste-l cu grija!

Nu mai e necesar sa spunem cata bucurie umplu inima ucenicului la auzul acestor vorbe. Luand cadoul la subsuoar, acesta o zbughi la fuga, vesel nevoie mare.

In acea seara, la lumina unei lumanari, ucenicul descoperi insemnatatea cadoului si fu profund uimit de frumusetea sa. Jura sa-l respecte pentru totdeauna si sa-l foloseasca cu multa chibzuinta iar, pentru restul noptii, se lasa prada celor mai grozave fantezii.

Cu toate astea, a doua zi incepu cu o dilema. Scarpinandu-se anevoie dupa o ureche, ucenicul nu intelegea cum sa se foloseasca de acel cadou. Statea langa el si plangea, intorcandu-l pe toate partile si indoindu-se de tot si de toate. Nu mai avea incredere in mintea sa, in mainile sale, in tot ceea ce stia. Si asta fu doar prima dintre multele zile in care ucenicul se cazni sa afle secretele din spatele cadoului.

Trecusera douasprezece saptamani de la aceste evenimente, iar ucenicul se simtea la capatul puterilor. Cu o ultima sfortare lua cadoul si il azvarli cat colo, cuprins de o furie oarba si de convulsii de lacrimi amare. Tot acum hoatara solemn sa inapoieze cadoul maestrului, cu prima ocazie posibila.

Zis si facut! A doua zi, ucenicul facu o vizita mentorului sau si ii spuse cu regret ca nu a reusit sa inteleaga folosinta acelui cadou, desi ramasese ravasit de frumusetea sa. Ba mai mult, se pierduse pe sine in acest proces si tocmai de aceea, acum, se gandea ca ar fo mai bine  sa i-l returneze, macar pana cand va intelege adevaratul scop al acelui cadou.

Cu un zambet trist, maestrul privi la ucenic si spuse:

- Vai tu, ucenicule increzator. Unde ti-a pierit elanul de odinioara? Nu, cadoul e al tau – tu singur ti l-ai insusit; e de datoria ta sa il pastrezi si sa-l respecti pana la adanci batraneti, pana cand si tu vei avea ucenici.

Descumpanit, ucenicul isi lua cadoul si se intoarse in odaita sa; si acolo, in linistea dupa amiezii planse amarnic fiindca nu isi dadea seama de ce merita tocmai el, un lucru atat de neinteles. Cand se mai linisti, lua incet cadoul si se hotara sa il aseze pe cel mai din frunte raft al odaitei sale mici.

Am tot umplut blogul cu posturi care mai decare mai critice si mai deprimante. E cazul sa mai respir. Si, cum altcumva decat cu o plimbare in trecut, in timpuri stravechi, pe cand filmele de comedie erau comedii adevarate si daca nu erau, radeam noi de ele oricum. So without anything smart to add here, here we go: top 5 Happy movie moments.

5. Doua filme facute de acelasi “om shmeker” numit Kevin Smith m-au facut sa rad atat de mult incat si acum ma mai apuca setea de o hohoteala buna: Jay and Silent Bob Strike Back si Clerks II. Au fost multe faze ridicole in prima pelicula mentionata, insa momentul in care m-a bufnit efectiv rasul si nu m-am mai putut opri a fost…asta:

Clerks II a fost putin mai ciudatel…insa tot asa, a fost o faza la care nu m-am putut abtine:

Faza e pe undeva pe la mijloc iar muzica de fundal (foarte hellish asa) se potriveste atat de bine. Am ramas: ZOMFG!

4. Alt happy movie moment a fost prima data cand am vazut Van Helsing la cinema. Am fost cu alti doi colegi si cu sora unuia si desi a fost un action/adventure/thriller, am ras atat de mult incat s-a molipsit si la cei din jur. Kinda think about it, ma mir ca nu ne-au dat afara.But that movie sucked so God damn baaaad!

3.  Desi nu sunt “membrii” cinematografici ci doar protagonistii unui show de pe Discovery, MythBusterii sunt cei mai tari creatori de stiinta si rasete. Nu pot sa cred ca m-am uitat la atatea episoade si nici unul nu m-a lasat fara sa scot unul sau mai multe rasete. Bravo!

2.  Trebuie sa recunosc, Tom Cruise a fost genial in Tropic Thunder. Si am ras atat de tare cand a vorbit, din secretele universului:

1. Probabil cele mai tari rasete le-am  tras la Austin Powers: Goldmember. Nu fiindca a fost un film extraordinar, ci fiindca am fost cu oamenii potriviti pentru asa ceva si unde sa mai pui ca toti aveau chef de ras. Pizza, buna dispozitie si un film dement. Awesomeness.

Until next time, voie buna!

His heart was pounding so fast that Tom didn’t truly distinguish the moment when time started to slow down. Seconds got longer, the old clock on the wall forgot to count the minutes and all of a sudden, a deaf silence embraced his senses.

She now had her eyes fully opened and he could clearly see her tiny pupils adjusting to the light of the room. Laying against her, Tom was petrified. They looked at each other, one smiling so beautifully, the other with a cold-stoned expression on his face.

He could not control his muscles. He could not break away from that moment. He got lost in her eyes when time stopped and now his spirit was elsewhere – a deep, timeless place, filled with echoes.[...]

Tom felt ugly, reflected in her green, shiny eyes. He taught about his own badly colored iris and wanted to shut his eye lids for a second. But again, he could not. He lost control of his body and now, a puppet on a bed, he was gazing at her silken face.

“God, she is beautiful!” Tom taught.” All world’s imperfections, gone! Now, when standing so close together, no details are blurred and they are all so perfectly placed.” He felt a warm feeling of certainty, of trust, of love. Yet he couldn’t cast away a sense of hopelessness as he knew that in a few hours this will all be over and she would be somewhere else.

When he finally came to his senses, she had already closed her eyes and her warm lips were waiting for Tom’s. In a desperate act, not knowing wheter he had full control over his body, Tom strongly grabbed her waist and hugged her, letting out a small cry for help.

Befuddled by this, she resigned and slowly kissed his forehead as he patiently felt the beatings of her heart.

[...]

At the door, she asked him with a trembling and uncertain voice:” Why did you look  at me so cold today?”

He could not answer. He wanted to; but he couldn’t. His lungs filled with air, his vocal cords ready, but a part of his will still lost in the timeless abyss. So instead, he would kiss her and say good night, in the same manner as always, not being able to do anything else. Simple, superficial, distant.

On his way home, Tom felt the cold night stronger than usual and fever dreams struck as he lay in his own bed. Strange visions embraced him and a feeling of guilt aroused, leaving Tom numb.

The following morning, he looked at himself through a mirror and found his green, badly colored eyes dilated. For her, Tom slowly opened his lips and whispered:

“…thank you!”

Ediţia specială de Paşte

Paşte TV

Locul unde puteţi vedea Paştele altfel decât l-aţi văzut până acum. Lumini, reflectoare, camere video care adesea nu merg, ecrane gigant şi multe emoţii – Paştele transformat din sărbătoare creştină în show TV. Actorii sunt preoţii, spectatorii sunt mulţimea – roll the camera, baby!

Previously on Easter TV – Trădat de apostolul sau Iuda, Iisus este prins şi răstignit de însuşi poporul pe care dorea să îl salveze. Dupa câteva zile de la moartea sa, Iisus învie şi dă lumii o nouă speranţă în mântuire. Însă cu toţii ştim cât de întortocheată este mintea umană. A reuşit Iisus să-şi răspândească mesajul să divin prin acest act miraculos? Au acceptat oamenii ideea imaterială a mântuirii sufleteşti?

…toate acestea şi mai mult, într-un nou şi dramatic episod din Redeemer, în direct de la faţa locului.

Acum serios vorbind, ce atâta pregăteală televizată pentru slujba de înviere? Aş prefera mai degrabă să asist la o ceremonie religioasă dintr-un sat aflat într-o văgăună a României decât să mă aflu în haosul oferit de spectacolul filmat pentru teve-uri. Iar ca fapt divers, calitatea “şou-ului” a fost execrabilă. Foarte slab pregătiţi, foarte multe probleme tehnice şi umane. Nu înţeleg de ce mai fac lucrul ăsta daca oricum nu iese bine?

Din gurile altora

…se aud râsete când preotul zice: Veniţi de luaţi lumină!

…se aud înjurături când se ţine cuvântarea despre refacerea bisericii şi ajutorul dat de primarul Vanghelie, care este.

…se aud miştouri când cântă corul de copii “coloraţi” de la un centru de plasament din sectorul 5.

…se aude un Hristos a înviat spus anevoie.

…se aud clefăituri de şaorma.

…se aud chemări în club.

(NU) Plecaţi

Cea mai mare greşeală făcută de un preot: după ce “climaxul” slujbei de Înviere s-a terminat, unul din preoţi vine la microfon şi spune: vă rugăm nu mai plecaţi acasă ca în anii trecuţi. Slujba mai durează încă o oră.

În acel moment, 3/4 din oamenii prezenţi au început să se mişte tulburaţi către case.

Concluzia: dacă tot ştim că nu stă nimeni, de ce facem slujba atât de lungă? Hai să o scurtăm, să o concentrăm şi să o aprofundăm cât timp avem reţinut interesul muţimii.

Demonii din lumânări

M-am îngrozit când am văzut ce ciudată e proiecţia care apare de la acele vase acoperite care se vând astăzi în locul lumânărilor clasice pentru luat lumina de Paşte. Încercaţi şi voi pe un perete şi eventual pe întuneric să-mi spuneţi ce vedeţi.

Adevărata lumină

Deşi CRED că am luat lumină de la Ierusalim, nu ŞTIU exact ce am luat. Mai ales că mai mulţi băieţaşi din spatele meu ofereau lumină gratis, de la bricheta lor.

Sunete de ouă sparte

În final, toată tensiunea dispare. Oamenii se apucă de mâncat, salvările, de sunat. Totul e în regulă. Bucureştiul redevine Bucureşti. Sunete de ouă sparte, miros de miel, drob şi pască. Soare şi ploaie în aceeaşi zi, tulburate de vibraţii de telefoane şi urări repetitive.

Să paştem fericiţi!

Primul post dintr-o nouă categorie care mie mi se pare foarte funny.

Reţeta?

Laşi să treacă 2-3 zile. Culegi câteva lucruri care te-au marcat în tot răstimpul ăsta. Le adaugi puţină sare şi piper, ironie, umor şi sarcasm şi le laşi să fiarbă la foc mic. Poti să adaugi ceva tristeţe sau bucurie după gust.

Aşadar, să-i dăm bătaie.

It’s all a big joke

Pentru mine există un loc care se cheama neant. Şi locul acela e la cursul de Marketing Turistic, de luni dimineaţa, ora 7:30.

De fiecare dată simt o durere adâncă în moalele capului când mă trezesc la ora 6 dimineaţa, pentru cursul de mai sus. Ca să mă ridic din pat, trebuie să încleştez pumnul, să scrâşnesc din dinţi şi să încerc anevoie o încordare a muşchilor. Ochii mă dor, creierul mi-e plin de o ceaţă atât de densă, iar mâinile îmi sunt reci ca un cub de gheaţă.

De ce atâta durere? Fiindcă ştiu că acest curs e o mare glumă – atât de bună încât poţi să vezi limpede tragedia care stă la baza ei. Nu înveţi nimic, nu scrii nimic, nu faci nimic. În schimb primeşti teme, primeşti remarci ridicole, primeşti ticuri verbale şi, evident, o prezenţă obligatorie.

Trist!

Pouring

N-am mai prins de mult aşa o ploaie sănătoasă ca cea de acum câteva zile. Haosul din nori se reîntoarce pe pământ sub forma apei. Totul e cufundat, totul e blocat, totul e dizolvat într-o ploaie semi-murdară.

Ca la orice ropot de ploaie mai zdravăn, trebuie să mă aflu într-una din acele situaţii când n-am altă soluţie decât mersul pe jos. Şi ca tabloul să fie complet, trebuie să ţin în mână o umbrelă care nu mai e umbrelă! Ce e aia? Ei, e o umbrelă prin care curge apa!

Concluzia: Bucureştiul nu mai e micul Paris. E mica Veneţie, măcar câteodată: it’s full of water and it stinks.

Time is on my side?

Am reuşit azi să am puţin timp liber. Mulţi mi-ar spune că degeaba mă plâng şi că am oricum mai mult timp liber ca ei, care lucrează 8 ore pe zi. Problema e că şi eu cam fac acelaşi lucru, numai că la mine 8 ore se umplu cu prea multe activităţi în prea multe locuri diferite: practică, voluntariat, facultate, proiecte, licenţă şi eventual o viaţă socială.

Mi-am adus aminte cum e să te bucuri de timp liber, acum când am mai puţin.

10 minutes of Changemakers

Invitaţi entuziaşit, tineri care tot ies şi intră pe uşa sălii 2013, aplauze şi morişti de vânt. Cam ăsta e rezumatul rezumatului de la Aser’s Changemakers. Multe încurajări şi sentimente plăcute, multe bătăi pe umăr, dar puţine şuturi în dos. Cam siropos pentru gusturile mele…

In the name of the Father

Maine particip la un focus grup “in house” religios. Should be strange! Maybe I’ll write some impressions.

Next step, Meteora )

Nu sunt un om fericit. Ştiu ce e fericirea pentru mine şi bănuiesc cum pot să o ating. Singura problemă e că nu am resursele necesare şi nici certitudinea că pot să fac lucrul ăsta. Până una alta, ţin fericirea legată deasupra capului meu, ca un balon umflat, galben şi zâmbitor. E acolo, undeva sus, însă nu stiu cât mă poate aştepta până îmi scapă din mâini şi începe să plutească spre alte ceruri.

Nu sunt un om fericit. De câteva zile încoace lumea îmi spune că arăt nasol şi că am cearcăne puternice. Eu stau şi mă întreb de când nu m-au mai privit oamenii aceia atent. Cu toate astea, o doză de oboseală şi consum simt; însă nu aş pune bunăstarea ochilor mei pe seama lor. Am căutat şi pe net. Un copy-paste avizat de pe un forum zicea că cearcănele arată un dezechilibru fiziologic sau emoţional. Tresar cu bucurie: there’s your problem!

Nu sunt un om fericit. Am început să-mi detest jumătate din viaţă fiindcă simt că nu fac mare lucru cu ea – şi cu toate astea depun efort să continui acţiunile respective. Fiindcă trebuie, fiindcă nu pot altfel, fiindcă nu îndrăznesc să zic : mă doare undeva.

Nu sunt un om fericit. Încep să fiu prea pesimist şi morocănos, arţăgos şi iritat şi nu mai îmi găsesc starea.

Nu sunt un om fericit. Dacă aş fi fericit, m-aş plimba toată ziua fără nici o urmă de regret pentru timpul pierdut cu acţiunea asta.

Nu sunt un om fericit. Văzusem mai deunăzi un film (am avut timp de aşa ceva..cred că ultimul pentru o perioadă îndelungată) în care un personaj era judecat de ceilalţi pe motiv că e prea “infometat” în căutările sale pentru împlinire.  Acum, stau şi mă gândesc, nu sunt şi eu vinovat de acelaşi lucru? Vreau prea mult şi nu iau nimic în schimb. Dar chiar cer aşa mult în comparaţie cu alţii?(deus ex machina)

Nu sunt un om fericit. Sunt supărat cumva pe mine fiindcă sunt depresiv. Ce mai e şi cu starea asta? Mi-ar trebui câteva palme. Wake up, man! Dar pentru ce? Sau pentru cine?

Nu sunt un om fericit. Cine ar fi fericit când afară e vremea care este? M-am săturat de vântul care tot îmi bate în ochi si nu mă lasă să vad bine înainte. M-am săturat de batista de la piept. M-am săturat de mănuşi rupte şi de umbrele cu spiţe stricate. Zămisleşte-te odată, soare!

Concluzia zilei: I’m a big yellow smile face!