Picăturile de ploaie îi atingeau în treacăt buzele roşii, în drumul lor către băltoaca formată pe bucata de pământ din faţa peronului. Domnişoara cu ochii verzi stătea neclintită în faţa acestor intemperii. Nu ezita, nu se ferea, nu închidea ochii. Lăsa furtuna să o învaluie. O accepta. Gândurile îi erau în altă parte. Spiritul îi părăsise corpul plăpând, îl abandonase pe un peron umed si dărăpănat.
[...]
Îi auzea vocea atât de clară, deşi trecuseră mai bine de 3 ani.
- Dacă vei alege calea asta, nu îţi voi putea fi alături, ştii bine! rostea el cu o voce vibrantă, încărcată de regret.
- Ştiu, răspunse scurt domnişoara cu ochii verzi, privind în pământ.
- Mă întreb dacă are să-ţi fie dor de mine…
- Nu! hotărî ea în acel moment, deşi în fiinţa ei zăbovise până atunci cel mai sincer acord.
3 ani. Şi acele locuri rămăseseră la fel. Acelaşi peron galben, erodat de prea multe ploi, aceleaşi streaşine gâlgâind cu apă, aceleaşi şine ruginite. Totul rămăsese la fel ca în ziua în care plecase.
[...]
Acum, stătea în acelaşi loc ca şi atunci. Ploaia îi bătea obrajii îmbujorându-i. Nu simţea regrete. Doar că se întreba şi acum, ca şi atunci, dacă a făcut alegerea potrivită. Dacă “trenul speranţei”, aşa cum îl numeau în glumă localnicii era cu adevarat ceea ce îşi dorise.
[...]
Gândurile îi fură tulburate pentru câteva momente. În dreapta sa, la o distanţă nu prea mare observă un nor de fum alb, înnecăcios, care acoperea chipul unui bărbat rezemat de unul din zidurile dărăpănate, construite cu tradiţionala cărămidă roşie. Privi o clipă cu coada ochiului în acel loc, însă fumul se dovedi a fi prea dens pentru a dezvălui identitatea necunoscutului cu care împărţea peronul.
Vântul i se strecură încet prin hainele şi aşa subţiri, dându-i o senzaţie de disconfort. Şira spinării îi era chinuită de fiori reci, iar muşchii uzi se încordau anevoie. Spre deosebire de tot ceea ce era în jurul ei, domnişoara cu ochii verzi se vedea iremediabil schimbată. Altă dată ar fi alergat cu mâinile sale la adăpostul mâinilor lui, lăsând fiecare strop de apă să se evapore de pe trupul ei cald.
[...]
Din depărtare se auzi sunetul ţipător al trenului. Înnecată în abur, gigantica maşinărie se deplasa greoi, rotind ritmic din membrele sale metalice.
La vederea tuturor acelor oameni, domnişoara cu ochii verzi şi buze roşii se pierdu. Vâlva creată de puzderia de necunoscuţi o debusolă complet şi îi dădu un sentiment de repulsie. În rândul lor, se simţea consumată de un vierme ascuns. Nu îşi dădea seama de ce nu poate recunoaşte nici un chip, de ce toate hainele lor plouate parcă arătau la fel. Într-un gest necumpătat, decise să-i sfideze, aşa că îşi luă valiza în mână, cu o sprinteneală bruscă şi coborâ de pe peron.
[...]
Clipele se dilatară. Ploaia începu să cadă mai încet, iar domnişoara cu ochii verzi îşi alese calea: întoarse piciorul apăsându-l în pietriş şi porni cu vehemenţă în partea opusă, fără să privească înapoi.
Singurul lucru care o făcu să tresare fură câteva vorbe care sunau altfel decât zumzetul mulţimii:
- Domnişoară, trenul merge în cealaltă direcţie!
[...]
O ceaţă densă îl despărţea pe Pierre de ce era dincolo de acea gară îmbibată cu apă. Ceva din fiinţa lui îl împingea să o urmărească. Ajungând în dreptul unor lanuri de grâu înnegrit, tresări, căci spicele de la margine erau acoperite de o batistă atât de familiară care avea cusută caligrafic iniţiala S.
