Cealaltă direcţie

Pe peronul gării se făcuseră deja băltoace. Tradiţionalele pietre galbene se stricaseră pe alocuri şi lăsau picăturile de ploaie să erodeze încet dar sigur întreaga structură şi aşa şubrezită. Din burlane se auzea gâlgâitul turbulent al apei care de abia reuşea să se scurgă şi să se cufunde parţial în pământul noroios de lângă.

Pierre stătea liniştit într-un colţ şi îşi fuma încet ţigara, având grijă să împrăştie scrumul uniform în băltoaca de la picioarele sale. Pentru el, prezentul era simplu. Avea la buzunarul de la piept un bilet maro, găurit la mijloc, mirosind a carton, pe care scria cu litere lăbărţate Vagon 2, Compartiment D, Loc 22. Nimic mai simplu! Prezentul dictat de o hârtie.

Ploaia începu să se înteţească şi un vânt puternic şi rece îl determină pe Pierre să-şi ridice gulerul şi să tremure convulsiv, cuprins de frisoanele reci ce i se întindeau pe şira spinării. Căută nerăbdător în buzunar, pachetul de ţigări. Ce noroc! Ultima! Udă, mirosind a tutun rânced. Numai bună de fumat!

După câteva încercări eşuate, micul băţ alb reuşi să se aprindă la capăt, răspândind în juru-i un fum alb, înecăcios. Pentru câteva secunde lumea îşi pierdu toate culorile şi se cufundă în cele mai adânci nuanţe de alb şi negru.

[...]

Deodată Pierre tresări. Contemplaţiile îi fură întrerupte de o umbră timidă care se prelugea acoperind zidul făcut dintr-o cărămidă roşiatică peste care fusese împroşcată anevoie o vopsea vernil, de prost gust. Făcu un efort şi îşi concentră privirea înceţoşată înspre sursa acelei umbre: o femeie tânără, subţire şi palidă. Aproape că uitase de ea. De când îşi aprinsese ultima ţigară stătea ca şi acum, pe peron, cu o geantă care părea destul de butucănoasă în maini.

Din plictis, începu să o analizeze atent. Trăsăturile feţei îi trădau oboseala, iar hainele-i păreau făcute dintr-un fel de pânză mult prea subţire pentru a nu-i fi frig. Pierre stătu puţin gândindu-se cum putea rezista în crivăţul care se iscase.

Două lucruri îi rămaseră lui Pierre în minte, înainte să audă sunetul puternic al goarnei de la locomotivă: ochii verzi ai femeii şi buzele roşii, care se potriveau cumva cu zidul pe care aceasta îşi întindea alene umbra.

[...]

Trenul ajunsese deja în staţie, la linia doi. Oameni de toate naţiile începură să coboare gălăgiăşi din vagoanele arhipline, târând după ei agoniseala de-o viaţă.

“Trenul speranţei”,  gândi Pierre râzând şi se scutură de varul verde rămas pe umărul cu care se sprijinise de zid. Înainte de a coborî de pe peron, mai întoarse odată capul către femeia cu care împărţise fără voie ploaia, vântul, gara. Într-o mişcare rapidă ea se coborî pe pământ, în mijlocul liniei întâi şi începu să meargă anevoie în direcţia opusă.

Cu un ochi la ea şi cu altul la tren, Pierre făcu un pas, apoi încă unul, şi-ncă unul, trezindu-se mai apoi alergând şi el în direcţia opusă. [...]

Locomotiva dădu un ultim strigăt spre îmbarcare care îl determină pe Pierre să se oprească brusc. Femeia palidă cu ochii verzi şi buze roşii aproape se mai vedea.

- Domnişoară! strigă Pierre, sperând că îl va auzi. Domnişoară…, repetă în van.

Dintr-o dată roţile grele ale trenului începură să se mişte, emanând un scârţâit usturător. Vagoanele începură să se zgâlţâie şi într-o clipă, gigantica maşinărie de metal se pierdu şi ea în depărtare.

[...]

Rămas singur pe calea ferată, Pierre rosti încet:

- Domnişoară, trenul merge în cealaltă direcţie!