Se intampla cateodata sa te prinda inserarea strabatatand kilometrii intregi. Prin ploaie, prin frig, cu vantul aspru batand in obraz. O batista alba iti panseaza narile, insa ochii raman descoperiti si arsi. Cu toate astea, nu simti nimici. Mergi distante intregi, dar de fapt nu esti acolo. Te gandesti atat de intens la cu totul altceva incat devii indiferent fata de toate lucrurile lumesti, vulgare si dureroase care ti se intampla pe masura ce progresezi pe acele drumuri pavate.
Exista un moment in tot acest pelerinaj al tau in care esti distras. E momentul in care traversezi aiurea, fara sa tii cont de traficul poluat al marelui oras. E momentul in care doua lumini orbitoare fac pupilele sa ti se contracte si sa ridici instinctiv bratul in dreptul fetei pentru a te apara. Si fiindca acest moment e asa brusc, te pierzi. Mintea ti se blocheaza si nu mai face legaturile potrivite intre viteza, distanta parcursa si timp. Si stai pe loc asteptand o rezolvare de la cele doua lumini care se apropie tot mai repede pana cand …
Va rezum: n-am scris fiindca n-am avut chef, fiindca n-am avut timp, fiindca n-am avut inspiratie.
Acum tre sa scriu! De ce? Fiindca in prezent propozitiile de mai sus se pun la rand in fata unui ghiseu unde scrie: Negatie sau … Negatorie. Incep sa am si chef si timp si inspiratie. Dar, cate putin din fiecare fiindca, dupa cum v-am invatat, bucuriile prea mari sunt greu de suportat.
Am inceput de ieri filmul intitulat “Magnolia”. Pelicula dateaza din 99, are un cast destul de bun, o droaie de povesti si sentimente apropiate celor din mult “iubitul” Requiem for a dream.
La inceput am fost putin uimit de haosul care domnea si care dicta inlantuirea scenelor. Fara nici o pauza, prin fata ochilor mi se perindau povesti ale unor personaje inca necunoscute si, la prima vedere, foarte pestrite. Dupa prima jumatate de film am ajuns sa zic: mi se pare ca nu e prea bun. Insa am continuat, pana am ajuns la finalul celor 3 ore de “magnolii”.
Picăturile de ploaie îi atingeau în treacăt buzele roşii, în drumul lor către băltoaca formată pe bucata de pământ din faţa peronului. Domnişoara cu ochii verzi stătea neclintită în faţa acestor intemperii. Nu ezita, nu se ferea, nu închidea ochii. Lăsa furtuna să o învaluie. O accepta. Gândurile îi erau în altă parte. Spiritul îi părăsise corpul plăpând, îl abandonase pe un peron umed si dărăpănat.
[...]
Îi auzea vocea atât de clară, deşi trecuseră mai bine de 3 ani.
A fost odata ca niciodata un maestru si ucenicul sau.
Inca din pruncie, maestrul nostru avea un cadou de pret pe care il tinea cu mandrie pe cel din frunte raft al gospodariei sale. Fusese primit de la celalalt maestru, cel batran, care acum isi odihneste sufletul undeva prin eter.
De fiecare data cand maestrul vorbea ucenicului despre acest cadou, acesta din urma facea niste ochii mari precum bulbii de ceapa si sorbea cu nesat din cuvintele intelepte ale mentorului sau. Si-ar fi dorit ca intr-o zi, sa primeasca si el cadoul, precum s-a intamplat si inaintea sa. Si-ar fi dorit sa-l merite, sa-l castige si sa-l faca mandru pe maestrul sau prin asta.
Am tot umplut blogul cu posturi care mai decare mai critice si mai deprimante. E cazul sa mai respir. Si, cum altcumva decat cu o plimbare in trecut, in timpuri stravechi, pe cand filmele de comedie erau comedii adevarate si daca nu erau, radeam noi de ele oricum. So without anything smart to add here, here we go: top 5 Happy movie moments.
5. Doua filme facute de acelasi “om shmeker” numit Kevin Smith m-au facut sa rad atat de mult incat si acum ma mai apuca setea de o hohoteala buna: Jay and Silent Bob Strike Back si Clerks II. Au fost multe faze ridicole in prima pelicula mentionata, insa momentul in care m-a bufnit efectiv rasul si nu m-am mai putut opri a fost…asta:
His heart was pounding so fast that Tom didn’t truly distinguish the moment when time started to slow down. Seconds got longer, the old clock on the wall forgot to count the minutes and all of a sudden, a deaf silence embraced his senses.
She now had her eyes fully opened and he could clearly see her tiny pupils adjusting to the light of the room. Laying against her, Tom was petrified. They looked at each other, one smiling so beautifully, the other with a cold-stoned expression on his face.
He could not control his muscles. He could not break away from that moment. He got lost in her eyes when time stopped and now his spirit was elsewhere – a deep, timeless place, filled with echoes.[...]
Locul unde puteţi vedea Paştele altfel decât l-aţi văzut până acum. Lumini, reflectoare, camere video care adesea nu merg, ecrane gigant şi multe emoţii – Paştele transformat din sărbătoare creştină în show TV. Actorii sunt preoţii, spectatorii sunt mulţimea – roll the camera, baby!
Previously on Easter TV – Trădat de apostolul sau Iuda, Iisus este prins şi răstignit de însuşi poporul pe care dorea să îl salveze. Dupa câteva zile de la moartea sa, Iisus învie şi dă lumii o nouă speranţă în mântuire. Însă cu toţii ştim cât de întortocheată este mintea umană. A reuşit Iisus să-şi răspândească mesajul să divin prin acest act miraculos? Au acceptat oamenii ideea imaterială a mântuirii sufleteşti?
…toate acestea şi mai mult, într-un nou şi dramatic episod din Redeemer, în direct de la faţa locului.
Acum serios vorbind, ce atâta pregăteală televizată pentru slujba de înviere? Aş prefera mai degrabă să asist la o ceremonie religioasă dintr-un sat aflat într-o văgăună a României decât să mă aflu în haosul oferit de spectacolul filmat pentru teve-uri. Iar ca fapt divers, calitatea “şou-ului” a fost execrabilă. Foarte slab pregătiţi, foarte multe probleme tehnice şi umane. Nu înţeleg de ce mai fac lucrul ăsta daca oricum nu iese bine?
Primul post dintr-o nouă categorie care mie mi se pare foarte funny.
Reţeta?
Laşi să treacă 2-3 zile. Culegi câteva lucruri care te-au marcat în tot răstimpul ăsta. Le adaugi puţină sare şi piper, ironie, umor şi sarcasm şi le laşi să fiarbă la foc mic. Poti să adaugi ceva tristeţe sau bucurie după gust.
Aşadar, să-i dăm bătaie.
It’s all a big joke
Pentru mine există un loc care se cheama neant. Şi locul acela e la cursul de Marketing Turistic, de luni dimineaţa, ora 7:30.
De fiecare dată simt o durere adâncă în moalele capului când mă trezesc la ora 6 dimineaţa, pentru cursul de mai sus. Ca să mă ridic din pat, trebuie să încleştez pumnul, să scrâşnesc din dinţi şi să încerc anevoie o încordare a muşchilor. Ochii mă dor, creierul mi-e plin de o ceaţă atât de densă, iar mâinile îmi sunt reci ca un cub de gheaţă.
De ce atâta durere? Fiindcă ştiu că acest curs e o mare glumă – atât de bună încât poţi să vezi limpede tragedia care stă la baza ei. Nu înveţi nimic, nu scrii nimic, nu faci nimic. În schimb primeşti teme, primeşti remarci ridicole, primeşti ticuri verbale şi, evident, o prezenţă obligatorie.
Nu sunt un om fericit. Ştiu ce e fericirea pentru mine şi bănuiesc cum pot să o ating. Singura problemă e că nu am resursele necesare şi nici certitudinea că pot să fac lucrul ăsta. Până una alta, ţin fericirea legată deasupra capului meu, ca un balon umflat, galben şi zâmbitor. E acolo, undeva sus, însă nu stiu cât mă poate aştepta până îmi scapă din mâini şi începe să plutească spre alte ceruri.
Nu sunt un om fericit. De câteva zile încoace lumea îmi spune că arăt nasol şi că am cearcăne puternice. Eu stau şi mă întreb de când nu m-au mai privit oamenii aceia atent. Cu toate astea, o doză de oboseală şi consum simt; însă nu aş pune bunăstarea ochilor mei pe seama lor. Am căutat şi pe net. Un copy-paste avizat de pe un forum zicea că cearcănele arată un dezechilibru fiziologic sau emoţional. Tresar cu bucurie: there’s your problem!
